Aveam vreo 3 sau 4 ani. Eram mică, dar inima mea era deja larg deschisă către ceva mult mai mare decât mine. Stăteam culcată în iarbă, cu ochii în cer. Îmi amintesc perfect acel albastru clar, curat, fără niciun zgomot, parcă turnat în lumină. Norii – albi, moi, plutind lin – își schimbau formele în tăcere, iar eu îi urmăream cu o atenție care mă absorbea cu totul. Nu mă gândeam la nimic. Eram doar acolo. Complet prezentă. Complet vie.
Zburau păsări. Negre. Le urmăream cum taie albastrul acela infinit cu aripile lor drepte și hotărâte. Îmi păreau venite din altă lume. Contrastul dintre ele și cerul senin îmi răscolea ceva în piept – o dorință arzătoare de libertate. Nu visam să fiu pasăre. Visam să fiu zborul însuși.
Aveam și vise în care zburam. Le iubeam. Simțeam imponderabilitatea, libertatea totală. Simțeam cum corpul meu dispare și rămâne doar sufletul, plutind fără greutate, fără frică, fără limite. Mă trezeam din ele plină de energie și speranță, cu senzația că toată viața e înaintea mea și că orice e posibil. Acolo, pe iarba copilăriei, privind cerul, simțeam că aparțin universului întreg. Aveam o certitudine ciudată: că există ceva mai mare decât mine. Ceva care cuprinde totul, care mă ține și pe mine acolo, în siguranță. Și în fața acelui „mai mare”, totul părea fără margini, plin de potențial. Simțeam viața, în forma ei pură.
Iubeam și copacii. În special pe cei înalți. În tăcerea lor verticală simțeam măreție. Credeam – cu întreaga ființă – că într-o zi voi fi și eu ca ei: dreaptă, puternică, mare, vie. Că o să ajung „sus”, nu ca poziție, ci ca trăire deplină. Aveam convingerea că ce simt acum sunt doar frânturi, începuturi, promisiuni… iar adevărata viață avea să vină. Când voi crește. Când voi înflori. Când voi fi „gata”. Că ceea ce simțeam atunci, acele momente de prezență, erau doar frânturi din ceva mai mare ce urma să vină. Dar viața nu a venit atunci. A rămas, mult timp, înăuntrul meu – netrăită, nepusă în lume. Și da… poate că aici a fost și începutul durerii mele: am așteptat mereu acel „mai târziu”.
Și mai erau nopțile… Stelele. Cât de clar era cerul negru, cât de luminoase erau ele. Când le priveam, simțeam că locul meu e acolo, printre ele. Nu știu de ce. Nu știu ce înseamnă exact, dar era un dor sfânt. Ca o chemare tăcută spre „acasă”. Și era ciudat – pentru că acolo era și moarte, și singurătate, și necunoscut – dar nu mă speria. Era ca o chemare. Și știu: nu e nimic de temut în întuneric când îl lași să te cuprindă cu sens.
Astăzi, cred că ceea ce simțeam atunci era viața în forma ei cea mai simplă: prezența. Atunci când ești cu totul acolo, când vezi, auzi, simți… fără să fugi în trecut sau în viitor. Pentru mine, moartea nu e doar lipsa corpului. Moartea e acea deconectare de la tine, de la ceilalți, de la acel „mai mare”. Și cred că în noi există mereu posibilitatea să ne întoarcem acolo, la cerul acela albastru din copilărie, la libertatea aceea din vise, la stelele care ne fac să ne amintim cine suntem. Nu e nevoie să așteptăm o viață întreagă pentru a trăi. Putem să o facem acum.
Dacă simți că te-ai îndepărtat de tine și vrei să-ți regăsești acea prezență care aduce sens și libertate, te invit să vorbim. Îți ofer o sesiune gratuită în care să descoperim împreună ce te ține departe de viața ta și cum să te reconectezi la ea.
👉 Click aici pentru a-ți rezerva locul
